Tarziu…
E tarziu din nou. Linistea noptii nu poate sa deranjeze galagia din interior. Nici macar un tren gol, care trece in departare, nu-si suna cantecul lui ruginit. As vrea sa traiesc in lumea fotografiilor alb-negru. Ele reprezinta un loc in care bucuria e pe primul loc. Pozele cu ursul maro, cu caruciorul, cu bradul imbodobit, un brad impodobit cu zambete. O inocenta rar intalnita in lumea aceasta nebuna.
Visez mereu la vremuri cu soare potrivit, la acel moment perfect din copilarie, cand echilibrul interior nu era problema, ci o setare absurd de obisnuita. O groaza de locuri, care inca exista, in care, teoretic, pot evada oricand.
Exista niste lucruri inexplicabile de care te atasezi fara sa-ti dai seama si ajung sa faca parte din tine toata viata, de exemplul trenurile. Trenurile, mai ales cele mici si inguste, cele care treceau calare pe podul de fier. Un sunet de tren in mijlocul noptii poate sa declanseze o stare de implinire, cat nu ar reusi 1kg din cea mai buna ciocolata. Sa te plimbi cu bicicleta pe langa tren, sa te opresti si sa-i faci cu mana. Un tren gol. Cateodata unul plin. Cu ursi.
Trenul cu ursi nu e o metafora, e o realitate pe care doar unii dintre noi o percepem. E un sentiment ce depaseste iubirea, de cele mai multe ori. E un vis. E, probabil, cea mai frumoasa poezie scrisa vreodata.
Sunt momente cand cauti scaparea. Cand lucrurile din jur iti strabat axonii in sus si in jos. Dar scaparea nu se gaseste undeva in exterior. Pentru ca locul cel mai sigur e tot inauntru. Poate fi un “inauntru” comun, pe care il imparti cu cineva important.
Inca e tarziu. Desi, nu e niciodata tarziu. E mereu devreme.
Under The Purple Sky 